stalker

Această cană a fost întoarsă de trei ori azi. Şi de fiecare dată eu am întors-o, spălând-o, ştergând-o. Le-am întors şi le-am spălat pe toate suratele ei şi nu numai; farfuriile şi tacâmurile mi-au trecut prin mâini şi tot întoarse. Apoi am privit la ele şi când bucătarul m-a repezit cu: „Ce faci acolo, dă cănile alea încoace!” şi eu i-am răspuns: „Nu aşa repede, trebuie să mai stea puţin căci sunt în „aşteptarea întoarcerii”!”; „Copile te-ai ţâcnit, mişc-odat` cu ele-ncoa!”

Prima dată cana a fost întoarsă de colonel, dimineaţa devreme, după ce acesta, ros de-o boală la picior, şchiopătând la prezentarea onorului a salutat garda de onoare cu „Be, derbedeilor!”, aceştia, veseli, au urlat:”Să trăiţi toaş col`nel!”.
Când s-a aşezat cu greu la masă, a privit o clipă ceaşca şi-a întors-o, eu i-am turnat apoi cafeaua fierbinte, dar l-am privit mai mult de o clipă pe dânsul. A ridicat ceaşca şi a băut zaţul acela amestecat în culoare cu apă fierbinte fără să-i simtă gustul. A privit înainte prin geamurile popotei mişcările soldaţilor care cu cântec veneau la micul dejun. Nu spunea nimic, pe faţa lui se citeau aduceri-aminte: războiul din tinereţea sa, căci această cafea, aşa cum era ea, îl făcea să cadă în visare şi atunci i-a simţit gustul. Atunci a privit spre mine: „Băiete, toarnă peste, cât mai fierbinte să fie!”

La prânz, ceaşca era din nou acolo, eu avusesem grijă de asta, era în poziţia de „aşteptare a întoarcerii”, atunci a venit locotenentul acela tânăr şi timid, văzând locul liber s-a aşezat, ceilalţi s-au uitat la el, însă neîndemânatic, preocupat de uniformă, de poziţia cizmelelor sub masă, n-a băgat de seamă rumoarea din jurul său. Colonelul n-a apărut la prânz, mai bine; fusese chemat la garnizoană, acolo probabil a dat de altă ceaşcă. Locotenentul a trecut testul locului, n-a spart ceaşca.

Seara, când numai cei de gardă, puţini la număr luau cina, ceaşca a fost întoarsă de tovarăşa căpitan de intendenţă, şefa mea. La femei, căpitan ajungi la patruzeci de ani, şi numai la pensie te făceau maior, astăzi, lucrurile s-au mai schimbat. Tovarăşa căpitan era frumoasă şi la acea vârstă, uniforma îi venea perfect, mai ales cu centura de gardă şi cu P-ul la şold, strâns. Atunci talia ieşea mai mult în evidenţă. Rujul violet, întocmai ca petliţele ce desemnau arma, desenau o gură perfectă şi urma lui a rămas pe ceaşcă. Mai târziu când am strîns masa, am mirosit acel ruj, iar toarta încă avea pe ea uleiul unei creme fine. O clipă mi-a venit să iau cana în dormitor.

Scriu aceste rânduri, eu, copil de trupă, orfan de război, educat de Război şi Pace, singura carte citită de mine, de trei ori.

by scorchfield

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în coffee, de la lume adunate, scorchfield, story. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s